Tac,ascult si zambesc:). In fata tuturor asa zisilor " prieteni" . Ma uit in jur si vad numai fericire, bucurie si reusite. Sunt prietenii mei, tin la ei si ma bucur pentru fericirea lor. Dar, nu cumva omit eu ceva..? Fericirea mea, unde e? Si daca nu e, de ce nu ma asculta nimeni? Strig mereu dupa ajutor, ajutor pe care nu il primesc nicicand... Mereu am stiut sa ascult o persoana, fie ca imi e prietena si o stiu de cand sunt eu, fie ca mi-a cerut ajutorul pe strada. Stiu sa am rabdare, sa ascult cu atentie, sa fiu atenta la fiecare detaliu marunt..si sa dau un sfat la nevoie; Sfaturile: sunt acele pareri pe care le dai in functie de experienta ta de viata. Unde vreau sa ajung cu asta? Exact aici! Da, multi ma asculta, sau se fac ca asculta si apoi arunca cu sfaturi, banale si foarte comune: "lasa ca trece", " nu merita!" uita!"..Hm:)) Da, si cu asta si-a facut datoria de "prieten" si asa continua sa imi impartaseasca bucuria ei... Ma bucur, si zambesc. O iau in brate si ii spun ca e norocoasa... Dar norocul meu, unde e? Cand va aparea si farama aceea de noroc si de fericire? Nu mai spun nimic..Zambesc cu sufletul negru, si ii las pacaliti de zambetul meu schitat, fals! Intamplari repetabile din nou, si din nou, ajug sa destainui gandurile mele doar foii albe, sau paginii din word...Tot mai inchisa in mine, ajung o straina chiar si pentru propria persoana..Parintii nu mai stiu de multa vreme ce se petrece in viata mea, Mereu certuri, tipete si pedepse...Cum sa inteleaga ceva, daca nici chiar eu nu inteleg ce se intampla cu adevarat in viata reala...lumea mea e alta decat realitatea..Pentru un strop de bucurie ma afund in versuri si vise desarte; doar in acea lume ma simt vie, iar cand ma trezesc nu sunt decat un robot ambulant, cu viata o continua rutina...Poate da, am innebunit, poate am nevoie de ajutor, ajutor pe care am incetat cu mult timp in urma sa il mai cer...Nu stiu, si nu ma intereseaza ce se va intampla mai departe, sau daca se va schimba vreodata ceva..Punct.
